Există o fizică a scriiturii, o inginerie a cuvintelor și a felului în se poate spune o poveste. Mungiu a reușit un echllibru admirabil în Fjord și a construit atât de complex și de argumentat scenariul, încât cele două forțe, progresismul norvegian și conservatorismul religios, se anulează reciproc. Așa că sala a rămas în tăcere.
Căci povestea din Fjord și societatea de astăzi amintesc zi de zi de principiul opunerii forțelor.
Cannes iubește o sală de judecată
În cinema, există genul ”courtroom drama”, mai exact o dramă care-și are parte din acțiune într-o sală de judecată și invită publicul în interiorul unor probleme morale complexe. Toate aceste filme arată cât de greu e să stabilești vinovăția și să găsești adevărul. De exemplu, Inherit the Wind (1960), 12 Angry Men (1957) sunt bune de urmărit și de… judecat.
Recent premiatul cu Palme d’Or, Anatomy or a Fall (2023) este tot un courtroom drama. Chiar și anul trecut Cannes a dat marele premiu unui film despre un grup care judecă dacă un om este sau nu un torționar iranian ce merită pedepsit – It Was Just an Accident (2025).
Poate și-a dat seama Cannes că trebuie să primim în față, mare, pe ecran, argumentele pentru fiecare dintre părți. Altfel, nu reușim să le vedem. Drept urmare, Fjord devine un premiant al vremurilor.
Iar Mungiu devine unul dintre puținii regizori din lume dublu premiați cu Palme d’Or
Ceea ce-l face uriaș la nivel mondial, dar nu doar pentru asta e de apreciat. Cristian Mungiu se implică realmente în creșterea industriei de cinema din România și în a promova România, prin artă și cultură, peste tot prin lumea.
Tot pe principiul opunerii forțelor, mi se pare important echilibratul backlashului și economisirea gloanțelor. Când un om face mai degrabă bine, dă-i mai degrabă bine înapoi. Dacă a dat-o și de gard, zi-i, dar în cantități rezonabile. Cum de altfel o vom face imediat apropo de Fjord.
Fjord sau cum o lume mai bună poate însemna altceva pentru altcineva
Într-un orășel norvegian de munte, rupt dintr-o vedere, totul pare imaculat. Avalanșele nu impresionează, toți știu ce au de făcut, se mișcă cu calm și merg la interior. Există ordine, există disciplină, iar aceste reguli pleacă din grijă, din nevoia de protecție și nu au iz autoritar.
Pe acest fundal, Mungiu construiește propria poveste, inspirată din fapte reale, în care o familie creștină este suspectată de abuz împotriva celor 5 copiii de către autoritatea pentru Protecția Copilului din Norvegia.
Avem o familie creștină care vede o lume mai bună într-un anume fel (cu pedepse pentru greșeli, fără acces la mobil ori internet, cu rugăciuni) și societatea norvegiană care vede educația altfel și care-i la rândul său ca o mamă ce-și protejează valorile și cultura.
Cu un steag norveagian umflat vânt în fundal, mama (Renate Reinsve) află că va rămâne fără copii după o vizită de la doi reprezentanți ai statului. Recunosc că n-am înțeles reacția poate prea calmă din această scenă. De-a lungul filmului mi se părea că în personajul Lisbet, Renate a confudat conformismul cu calmul. O prietenă explica asta printr-o posibilă reacție de șoc.
De altfel, în foarte puține momente personajele, deși aflate în situații dramatice, își ies din fire. Totul pare glacial, distant, parcă puțin prea lipsit de sentiment. Poate că așa s-a dorit reprezentarea Norvegiei.
Mungiu adaugă strat după strat fără să acopere sau să aglomereze, ci asta-l ajută să scoată la suprafață conflicte, abuz în mai multe forme, dublu standard și chiar credințe care se contrazic. Și ce mi-a plăcut cel mai mult e că a adus în discuție o altă temă importantă: cum avem grijă de bătrâni.
Fjord este pentru mine un film de 8, iar cele două puncte până la 10 s-au dus pe:
- actorie care nu mă convinge pe alocuri. Sunt mulți actori, iar la unii dintre ei se simte că nu-s unde trebuie.
- filmele inspirate din fapte reale mereu, dar mereu vor transfera ceva în percepția asupra oamenilor reali. Ca spectatori, avem privilegiul de a fi observatori ominiscienți și omniprezenți. Astfel, vedem ce se întâmplă în casele unor familii așa cum sunt ele redate. În realitate, habar nu avem ce s-a întâmplat în casă. Este important, ba chiar vital să nu facem acest transfer nici pentru a înclina balanța spre bine, nici spre rău. Ori, la final de film, balanța se înclină un pic ca urmare a acestui transfer.
Da, avem în față un film mare, apreciat la nivel mondial, de care m-am bucurat și eu. Nu, nu putea fi mai scurt, căci unele lucruri, mai ales cele dificile, cer timp și atmosferă pentru a fi explicate.
