Cravata Galbenă și frica de a critica

Am fost la ”Cravata Galbenă” și a fost o experiență de 2 ore și jumătate mai degrabă plăcută.

Echivalentul său muzical pe piața românească ar fi Smiley, nu Pasărea Phoenix. Toate sunt creații cu priză la public, dar diferite ca structură, alegeri stilistice și aplecare asupra meșteșugului.

Mă nemulțumește mai mult frâna pe care ne-am pus-o în a critica transparent acest film decât filmul în sine.

Critica în sensul de analiză cât se poate de obiectivă, nu de reproș.

*****

Dramatizărie vieților unor personalități suferă de următoare problemă: transferă atât calitățile acelor personalități peste film, cât și umbra acelui om.

Se creează un fel de admirație egală cu evlavia ori frica de a critica… căci ”dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”.

De aceea, mai departe vom separa:

1. Omul și artistul Celibidache, tatăl: o personalitate care merita fără îndoială să-i fie spusă povestea. Am urmărit niște interviuri cu el. Extraordinar!
2. Filmul Cravata Galbenă în câteva dimensiuni ale lui: stil, imagine, scenariu, actorie, buget și campanie de promovare.
3. Omul și regizorul Serge Celebidachi: de ce a făcut acest film și registrul cinematografic ales, cu un pic cu prea mult zahăr pentru gustul meu.

Bineînțeles, cele trei se suprapun, dar suficient de puțin încât să le putem privi separat și fără frică.

****Omul și artistul Celibidache, tatăl

„Femeia aia era ca o prescripție medicală. Eu cântam ca nebunu la pian, ea dansa ca nebuna.” – zicea însuflețit un Celibidache de 82 de ani, povestind cu extraordinar umor începuturile vieții lui în București. Cum a dormit în Cișmigiu, cum a fost ajutat de o prostituată în primele seri, cum s-a cazat apoi la Intercontinental.

Umorul cere ritm, amplitudine, construcție, elemente atât de bine cunoscute de un muzician. Avea în jur un cor de tineri și era ca și cum ai asculta un bunic.

M-am uitat apoi la un interviu cu el pe la 60 de ani, în care numea jurnaliștii „ignoranți”, pe colegii de breaslă „ignoranți” și „diletanți”, pe studenții lui (aprox. 6000), incapabili să devină vreodată dirijori la fel de mari ca el.

Rolul audienței? „Niciunul”, spunea sever Celibidache. Mai mult, arătând spre piept, zicea că pieptul moale al publicului strică sunetul în timpul concertelor. Unele piese, spunea el, sună mai bine la repetiții.

În ceea ce privește muzica, era de notorietate refuzul lui de a înregistra concertele, considerând că sunt o trăire de moment, transcendentală, ce nu poate fi pusă pe o placă de plastic.

A trăit în Berlinul preluat de naziști și a devenit dirijor al Filarmonicii din Berlin după încheierea războiului, în 1945. A dirijat în America de Sud, în Japonia, în Italia și probabil în multe alte locuri ale lumii.

Nu știu cum definim un geniu, dar mi-e limpede că Celibidache asta a fost. Auzea ceea ce eu și mulți dintre noi nu vom auzi vreodată. Mai mult, studiase matematica și filosofia, iar astea sunt foarte bune fundații pentru a înțelege structura unei piese, dar și mesajul ascuns în limbajul notelor pe portativ.

Din punctul meu de vedere, lucrând cu foarte mulți oameni de-a lungul timpului, unii geniali și ocupați, cred că nimic nu scuză judecățile de valoare și jignirile la adresa celor din jur.

Căci a nu face judecăți de valoare înseamnă:

– efort și autocontrol vs lene și aroganța de a crede că timpul și energia ta sunt mai prețioase decât ale celorlalți.

– păsare și cunoașterea celor din fața ta sau din jur vs egoism și aroganță.

Credeți-mă, căci am văzut întâmplându-se, se poate și cu bine și cu rezultate.

Celibidache a fost toate aceste calități și defecte într-un singur om, în prezența căruia probabil te simțeai ca-n mijlocul unei furtuni.

Cel mai important, când te uiți la înregistrările cu el, vezi că iubea cu adevărat muzica și că iubea să fie acolo, în fața orchestrei. Zâmbea, cânta, chiar dansa muzica depășind solemnitatea poziției de dirijor.

***Filmul Cravata Galbenă

Repet admirația față de geniul lui Celibidache dă doar rostul de a fi al filmului, nu și calitățile ori defectele produsului cinematografic.

Sigur că povestea merita spusă.

Sigur că astăzi știm mai multe despre Celibidache, un tânăr din Roman pe care comuniștii l-au admirat doar din rațiuni patriotice și l-au cam șters din istorie.

Sigur că aveam nevoie de un produs mass, nu arthouse, pentru a avea public în cinema și pentru a ne cunoaște geniile.

DAR

Cum ziceam, echivalentul său muzical pe piața românească ar fi Smiley, nu Pasărea Phoenix.

Și-am făcut comparația asta pentru a arăta că putem avea produse care să prindă la public, dar care să aibă o mai mare aplecare spre meșteșug, spre structură, o jucăușenie pe care o aprecia chiar Celibidache tatăl. Asta nu înseamnă că Smiley nu e ok, să nu picăm în extreme. Avem nuanțe, măsuri, scale etc.

Înapoi la film, alegerile la nivel de stil, imagine și scenariu duc într-o zonă care face apel la clișee, romanțare, imagini inundate în lumină (căci doar lumina poate fi speranță, bine etc.), imagini de un dramatism excesiv.

Și finalul, tu-i mama lui de final, este o construcție complet greșită din punct de vedere structură a scenariului. Ceva ce un muzician ar vedea de la un kilometru, căci și filmul ori textul sunt precum partiturile.

Această eroare aruncă filmul adânc în zona Diva Channel. Păi sigur că se putea, fără eforturi majore, să se facă aceeași închidere simetrică. Să se, dar nu s-a dorit din motive care pentru mine rămân un mister.

Cu toate acestea, te prinde 2 ore și jumătate în scaun și ține clișeele astea într-un spațiu rezonabil.

Cu toate acestea 2, filmul are astăzi nota 9 pe IMDb. Ceva ireal.

Dragi români, vă înțeleg sincer, dar The Godfather, unul dintre cele mai bune filme de pe planeta Pământ, are 9.2.

Iată cum se notează dramele pe IMDb(există niște reguli nescrise pentru fiecare gen):

• O dramă ok-ish, cum e aceasta, are 6… hai 7,
• De la 7-8 încep filmele bune și foarte bune,
• 9 și peste 9 sunt filmele care au atins cam cel mai înalt nivel de craft.

Nu, totul nu e subiectiv, există o mulțime de indicatori tehnici și emoționali care să ne ajute să notăm cât de cât corect cam orice în viața asta. De exemplu, la filme, pornim de la ”în comparație cu ce?”. IMDb e o platformă globală, deci comparăm cu toate filmele lumii. E tot o chestiune de efort, de minimă muncă.

De ce e asta o problemă: căci am văzut o inundație de note de 10. Par date pentru a influența media și mecanismul. Ceva foarte românesc.

Apropo de actori, o poveste un pic amuzantă, căci toată lumea vorbește despre filmul ăsta, așa că am auzit tot felul de mici bârfe.

Oamenii dintr-o orchestră parte din film ar fi spus că Malkovich nu se pricepe deloc la dirijat, însă Ben Schnetzer e chiar foarte talentat.

Iar asta spune foarte multe despre cum au jucat și despre priza la public.

Băi, aproape că mi-a fost milă de Malkovich (Sergiu Celibidache) și de Sean Bean (Demostene Celibidache – bunicul regizorului). Sunt invizibili și par începători. Oamenii probabil au făcut filmul ăsta din obligație sau pentru bani de-un sandviș. E ceva dureros să-i privești.

În schimb Ben, un actor aproape necunoscut, s-a străduit mai mult, are cel mai mare timp de antenă și practic face filmul. Permiteți-mi să vă spun că m-am îndrăgostit.

De altfel, filmele de tip biografie au fost de-a lungul timpului o rețetă la Hollywood pentru nominalizările și mai apoi Oscarul pentru ”cel mai bun actor/cea mai bună actriță”. Nu e cazul acum, dar pentru a înțelege ”regula” și, din nou, clișeul.

***Omul și regizorul Serge Celebidachi, fiul (cu nume de familie diferit)

Am tot zis, filmele despre mari personalități au acest păcat: transferă din calitățile și defectele subiectului în producție. Cel mai puțin vizibil în tot acest mix devine regizorul.

Cravata Galbenă este, în mod evident, și un sau mai ales un film despre relația tată-fiu. Fiind făcut chiar de Serge, fiul lui Celibidache, putem crede și presupune că e un omagiu față de tată, o datorie față de tată și, poate mai mult decât orice, o presiune de a produce ceva pe placul tatălui. Nu vom ști vreodată ce e realmente în sufletul lui Serge Ioan Celebidachi.

Ce știm însă:

1. că a mai regizat filmul Octav, care-l plasează într-un anume registru stilistic și într-o rețetă ”de succes”. Actori mari, producție excesiv romanțată, apelul la un anume tip de public egal cu cel al actorilor sau al unui astfel de limbaj cinematografic perceput automat ca ”frumos”.

2. că a reacționat alături de echipa sa agresiv față de cronica unor elevi, niște copii până la urmă.

M-am scăldat în suficientă comunicare de PR și în suficiente filme, deci pot judeca foarte bine problema.

Aici era un calcul simplu de PR. Are impact? Ce backlash ar putea exista? Merită? DA/NU. Răspunsul ar fi fost imediat NU.

Având în vedere că s-a ales DA, într-un context de presiune majoră care-ți mai ia uneori mințile, după producerea crizei, e importantă recunoașterea greșelii, iar mai apoi sunt importante scuzele.

Spuneau oamenii că ”e can-can” ori ”scandal”. Mă întristează cum alegem să apărăm marile greșeli ale oamenilor ce devin mari. E obligatoriu să facem diferența între realul can-can (ex: a ne interesa frivolități precum iubitele lui Serge în comparație cu iubitele tatălui) și o reacție absolut nefericită la adresa unui public fără putere.

Bineînțeles că nu-i vom urmări pe viață pentru un gest ce nu are repercusiuni majore, dar nici nu băgăm sub preș. Recunoaștem, menționăm și criticăm dincolo de întâmplare.

3. și-a dorit și a produs unul dintre cele mai scumpe filme românești. Asta vine cu o presiune de livrare a profitului. Înțeleg că s-au făcut cifrele.

Câteva detalii despre ”umbra tatălui” și despre povestea cu schimbarea numelui, în acest interviu:

În încheiere, repet: Cravata Galbenă este un film care te prinde 2 ore și jumătate în scaun și ține clișeele într-un spațiu rezonabil.

N-a mai văzut de la Teambuilding o astfel de atenție față de un film. Drept urmare, sincere felicitări către echipa de marketing!