Prin clasa a noua, când cataloagele Avon erau mai răsfoite ca revista liceului şi încă nu ştiam cam cât de important este să ai cosmetice de calitate, m-am îndrăgostit de un miros de parfum: Incandessence. Mi-l cumpăram din când în când sau îl mai furam de la mama ori de la sor-mea.
Mereu am considerat, mai exact am avut următoarea fixaţie: mirosul parfumului tău este ceva prea intim pentru a fi schimbat după modă, timp al zilei ori sezon. Odată ce ţi-ai găsit aroma pereche, o porţi după tine mereu. E ca o semnătura. O schimbi pe măsură ce te schimbi şi tu, dar nu poţi avea un parfum pe trimestru. Nu e o haină.
A reţinut asta şi mama. Până anul trecut, timp de aproape 7 ani, fiecare Crăciun (decembrie), fiecare zi de naştere (februarie) venea cu un Incandessence. Parfum, cremă, stick… Nu mai exista surpriză, ci o cutie gălbuie. Pijamale, sosete, chiloţi sau Incandessence. Am şi acum o sticlă aproape plină. M-am dat şi azi. E de la mama, nu pot să-l las.
Depăşisem de ceva timp adolescenţa. Eu mă schimbasem. Trebuia schimbată şi aroma. Anii trecut-au, multe mostre de parfum şi vizite în Sephora ori Douglas. Ore pierdute la Duty Free în aeroport printre rafturi de sticluţe. În zadar. După Incandessence, niciun miros nu mai părea al meu.
Într-un mall din Oneşti mi s-a spus chiar că se vede că sunt reticentă la schimbare după fixaţia legată de parfum. Cititul în parfum bate cititul în cafea. Se ştie.
Căutam un parfum de om mare.
Odată cu scandalul din jurul liniei de lenjerie intimă modelatoare, Kimono, lansat de Kim Kardashian, mi-am reamintit de Kyoto, oraş vizitat virtual anul trecut.
Văzusem scrisoarea primarului din Kyoto, în care o roagă politicos pe Kim Kardashian să nu transforme un simbol cultural japonez, kimono-ul, într-un nume de brand. Mă întrebam… de unde-l ştiu eu pe băiatul ăsta? Cum ar veni, eu, Mădălina Cojocaru de la Oneşti, când am mai auzit de Daisaku Kadokawa?
Anul trecut, în timp ce băteam străzile Florenţei, am zis să văd ce locuri minunate şi ascunse îmi recomandă Atlas Obscura. Aşa am ajuns la cea mai veche farmacie din lume, Santa Maria Novella Pharmacy, care arată ca un laborator de poţiuni vrăjitoreşti şi parfumuri. Farmacia aparţine de biserica Santa Maria Novella şi a fost deschisă de călugări, pe la 1200.
În farmacie îţi poţi petrece o oră printre mirosuri, creme, parfumuri, în muzeu sau la ceainărie. Totul e foarte instagramabil şi ai liber la poze. Ai liber şi la cumpărături. Iar parfurmurile…
Am mirosit atât de multe, încât am avut nevoie să-mi bag nasul într-o grămadă de boabe de cafea pe care vânzătoarea le ţinea sub tejghea pentru gurmanzii de parfumuri.
Şi, când am ajuns la Cinquanta, într-o farmacie de la 1200, ascunsă în biserică, l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Ăsta era mirosul pe care-l căutasem. Trebuia să fie departe, să aibă o poveste.
Apa de colonie Cinquanta a fost creată la aniversarea de 50 de ani de la înfrăţirea oraşelor Kyoto şi Florenţa. Reţinusem grădinile oraşului Kyoto de când am citit povestea. Aşa am auzit de băiatul ăla, Daisaku Kadokawa.
După fragrantica.com, Cinquanta are o aromă floral-lemnoasă cu note de gardenia, flori de portocal, ceai verde şi mosc. Din pacăte, mirosul meu preferat nu e un parfum, ci apă de colonie, adică esenţa de parfum este foarte scăzută, compoziţia fiind dominată de alcool (conform explicaţiilor de pe notino.ro).
Despre Farmacia Santa Maria Novella a scris şi Forbes. Eu vă recomand să nu o rataţi, dacă ajungeţi în Florenţa. Intraţi chiar dacă nu aţi plănuit să cheltuiţi, ci doar vreţi doar să vă îmbătaţi cu mirosuri.
Veţi descoperi un personal jovial. Vânzătoarea a vrut chiar să fie drăguţă, să facă conversaţie şi m-a întrebat dacă România e în Europa. Ea era din Brazilia şi abia se mutase în Italia. Am iertat-o. Nimic în lumea asta nu e perfect.
Cât despre Kim Kardashian… săraca s-a ales cu nişte publicity, iar acum îşi caută alt nume pentru linia ei de lenjerie intimă. Nu te pui cu Japonia.
Acest post nu se poate încheia fără o recomandare de film previzibilă, dar necesară: Perfume, The Story of a Murder (2006). Şi Jean-Baptiste crede că parfumul este ceva unic, cu totul şi cu totul special. Avem asta în comun. Jean-Baptiste are şi un uşor retard mintal. Închei aici.
Staţi. Nu pot să închei. Nu poate lipsi un cânt de dragoste, de jale şi de miros frumos: „Ciririp-cip-cirip-cip / Floare albăăă de pe câmp / Lasă-mă să te miros /Că miroşi frumos.”
Gata! Balsam de rufe, Coccolino şi flori de trandafir la toată lumea!
O fată simplă de la ţară parfumată
