Am o pasiune pentru „filmele de cameră”. Nu poţi să nu aplauzi mai întâi curajul şi mai apoi talentul de a ţine spectatorul prins într-un singur decor. Toate „filmele de cameră” bune au două mari calităţi: scenariu brici şi actori care ar putea să radă toate premiile planetei. Arest, film desfăşurat într-o celulă, le bifează pe ambele.
Andrei Cohn, fost sau încă publicitar, s-a apucat de filme şi bine a făcut. După „Acasă la tata” (celălalt cel mai cunoscut film al lui) vine cu „Arest”, unde îşi alege un subiect foarte greu: experienţele unui intelectual închis într-o celulă cu torţionarul său, la sfârşitul anilor ’80.
În arest
Dinu Neagu (Alexandru Papadopol), arhitect, este ridicat de pe o plajă de nudişti, în timp ce o ardea intelectual şi burghez cu nevasta şi copiii. El era duşmanul poporului pentru că asculta radiouri interzise şi muzică rock, distribuia cărţi ale unor scriitori din afară şi aduna prietenii vinerea la el acasă, timp în care vorbeau de rău partidul.
Vali (Iulian Postelnicu) devine colegul lui de celulă. El avea un job. Aşa cum şi ofiţerii SS au avut un job. Aşa cum ofiţerii de Securitate au avut un job. Storcea informaţii prin tortură. El nu simţea nicio vină, doar îndeplinea nişte taskuri. Avea o metoda şi o aplica.
Metoda lui Vali nu presupunea bătaie non-stop, ci îi dădea victimei răgaz să-şi revină, să vorbească şi să scrie declaraţii. Ba chiar avea momente de bipolaritate în care ai crede că este prietenul lui Dinu. Îşi spuneau poezii sau îşi împărtăşeau poveşti. Personajul, plin de frustrări şi lipsit de scrupule este foarte bine construit, umil şi şantajabil. Aflăm şi motivul pentru care Vali ajunge în aceeaşi celulă cu Dinu.
Vali îl domină pe Dinu, în timp ce acesta îi vorbeşte cu pronume personale de politeţe, încearcă să găsească o formă de a dialoga şi afirmă că el nu este violent.
Comicul şi eliberarea
Cu stilul lui de băieţas, în opoziţie cu nobleţea arhitectului, Vali devine comic. Este portetul prostului ajuns într-o poziţie de autoritate, a prostului fudul. Comunismul a fost plin de ei. În construcţia unei poveşti, acesta se numeşte comic de personaj şi presupune de multe ori exagerarea unor trăsături, ridiculizare, întroducerea intenţionată a unor exprimări greşite, o anumită vestimentaţie etc. În cazul unui film incomod, la fel ca-n tortură, micile momente comice sunt alternate cu cele de violenţă, pentru a elibera tensiune. Altfel ai face un film de groază. Şi poate nu vrei asta.
Demnitatea, cenzura şi doamna în sacou alb
Ei bine, după acest carusel emoţional, am ajuns la finalul lui Arest, văzut în Noaptea Albă a filmului românesc. Pentru a ne răspunde la întrebări, în faţa noastră a venit Iulian Postelnicu, pe care cu greu îl separi de Vali. Aceleaşi grimase şi gesturi.
Au fost câteva discuţii uşurele, după care cineva întreabă cu ce rămâne „un băiat de 18 ani după acest film.”
„Înveţi să ripostezi, aşa cum părinţii noştri nu au facut-o, aşa cum Dinu nu a făcut-o.” spune Iulian. Răspunsul lui Postelnicu n-a fost tocmai potrivit, pentru că l-a condamnat pe Dinu şi pentru că nu are legătură cu realitatea. Din momentul în care a acceptat să se urce în maşina miliţiei, pentru Dinu nu mai exista loc de ripostă. Regimul nu permitea asta. Orice ripostă putea însemna o tortură şi mai mare. Uneori putea însemna chiar aplicarea unor pedepse familiei.
O doamnă în sacou alb se ridică indignată şi spune. „Nu, e despre demnitatea umană. Dinu nu a ripostat pentru că a rămas demn. Acest regim a distrus demnitatea umană.” Avea dreptate şi din punctul meu de vedere, dar a continuat şi lucrurile au ajuns într-o zonă nepermis de gravă. „La astfel de filme nu se râde. În alte ţări, oamenii sunt închişi pentru că fac asemenea filme”.
Da, Dinu a rămas demn. Ba chiar a declarat că nu e violent. Nu ripostează, ci îndură, nu arată nicio formă de violenţă. În faţa unui regim care distruge demnitatea umană, Dinu rămâne, o perioadă, demn.
Dar de aici până la a considera un film greşit, pentru că s-a râs la el, deşi trata un subiect foarte sensibil. De acolo până la a afirma că în alte ţări oamenii sunt închişi pentru că fac astfel de filme, adică sunt cenzuraţi. Pe scurt, fix ceea ce făcea regimul comunist.
Îmi pare rău că nici eu nu am ripostat. Nu am tras la răspundere o atitudine nepotrivită. Am tăcut şi am lasat-o, ca toţi ceilalţi, să dispară ca un comentariu incomod.
Ce învaţă un copil de 18 ani? Dar şi noi.
Un copil de 18 ani învaţă că mereu este important contextul chiar şi atunci când e vorba de „turnători„. Nu toţi informatorii au ajuns sa dea declaraţii pentru că erau nişte laşi. Unii dintre ei au fost torturaţi, ameninţaţi şi şantajaţi.
Un copil de 18 ani primeşte o lecţie de istorie. Vede, dincolo de poveşti şi declaraţii, ce se întâmpla în închisorile comuniste. Iar „Arest„ cred ca nu este suficient de violent. Realitatea a fost mult mai cruntă.
Un copil de 18 ani învaţă să riposteze la timp, să lupte pentru libertate când încă o are. Căci odata pierdută, libertatea se recâştigă greu.
Un copil de 18 ani învaţă că oamenii nu sunt mereu buni, că nu suntem toţi la fel şi că egalitatea de şanse este importantă. Sărăcia, lipsa de educaţie, diferenţele sociale pot naşte monştri. Monştri care nu răspund la dialog.
