Unele femei fac filme pentru mamele lor, care nu le-au dorit sau care nu le-au oferit afecţiune: Viktoria, Touch me not. Unii bărbaţi fac filme în care fiii plătesc pentru păcatele taţilor – unul dintre ele este Ad Astra.
Roy McBride (Brad Pitt) este centrul universului Ad Astra, dar filmul nu gravitează în jurul lui, ci întinde coarda timpului şi a spaţiului la maximum în trecutul astronautului şi apoi afară, în nemărginirea spaţiului.
Roy este trimis într-o misiune secretă pentru a-şi contacta tatăl, Clifford McBride (Tommy Lee Jones), care acum este pe planeta Neptun şi pune în pericol viaţa în Sistemul Solar. McBride tatăl şi-a părăsit copilul şi nevasta pentru a pleca în căutarea vieţii extraterestre. McBride fiul a devenit la rândul lui astronaut şi, urmând până la capăt paşii părintelui, pune soţia (Liv Tyler) pe locul 2 şi pleacă pentru a-şi îndeplini misiunile.
Ad Astra („Către stele”) vine din expresia latină „Per Aspera Ad Astra„, ce poate fi tradusă literamente astfel: „pe căi anevoioase (se ajunge) la stele” sau „pe căi aspre către stele”. Este specifică filosifiei stoice, conform căreia greutăţile ori obstacolele vor da forţa şi vor fi transformate în motivaţie pentru a merge mai departe, spre un scop înalt.
Fiul trece prin mai multe încercări şi pericole pentru a călători spre Neptun. Viaţa, sentimentele, regretele şi luptele interioare ale lui Roy sunt povestite de vocea calmă şi plată a lui Brad Pitt, care narează mare parte a filmului. „Sons pay for the sins of their fathers”, spune el. Nu ştii cât de departe poţi ajunge în interior, iar drumul este la fel de nesigur ca cel în spaţiu. Dacă nu ai starea necesară pentru a asista la o şedinţă de terapie a unui tip cu daddy issues, filmul poate deveni cam plictisitor.
În acelaşi timp, te vei îmbăta în imagini compuse atent, simetric, în galben solar, roşu vulcanic de pe Marte ori albastru reflectat de copleşitoarea Neptun. Da, steagul României şi al Ciadului sunt bine reprezentate în cinematografia Ad Astra. Probabil va obţine şi o nominalizare, poate chiar un Oscar pentru imagine.
Pentru că ai mult timp de observaţie şi introspecţie, n-ai cum să nu vezi că-n viitor, prin spaţiu, ne vom costuma ca băieţii de la Daft Punk. Sau că vom ajunge pe planeta Neptun cu uşurinţa cu care PSD-iştii se transportă din ţară către CEX-urile de pe malul mării, în staţiunea Neptun. Ba chiar vom avea piraţi pe Marte. Cum au ajuns ei acolo cu arme, maşini şi costume nu vom şti deocamdată, însă am încrederea că transportul în interiorul Sistemului Solar va fi atent reglementat. Stai, cine reglementează treburile astea? Americanii? Ruşii? Chinezii? Se complică treaba.
Un SPOILER necesar: ajuns „la stele”, revederea cu tatăl poate fi interpretată în cheie biblică. Pitt se ridică, într-o plutire, în gravitaţie zero, spre prima întâlnire cu Tatăl până atunci atotputernic. Odată descoperit, Clifford McBride devine neputincios. El nu găsise viaţă extraterestră şi în ciuda eforturilor extreme, nu descoperise nimic nou. Fiul, transformat în urma călătoriei şi a căutării, eroul salvator, spune înţelept: „înseamnă că ne avem doar pe noi înşine.”
Ad Astra este despre solitudine şi despre infinita căutare de sine. Dacă vă pasionează aceste subiecte, s-ar putea să vă placă mult. Dacă aveţi o abordare mai pragmatică asupra vieţii, poezia s-ar putea să fie un pic cam mult.
Enjoy şi nu uitaţi că suntem praf de stele!
