Scenaristului și regizorului Charlie Kaufman nu-i plac camerele fizice. Casele sunt spații plictisitoare cu pereți opaci, prea rigizi pentru o narațiune construită de Kaufman. Mintea este un loc de joacă mult mai permisiv. De altfel, în Being John Malkovich (1999) oamenii treceau chiar prin creierul actorului John Malkovich, iar cel mai popular film scris de Kaufman este construit în jurul ștergerii memoriei: Eternal Sunshine of a Spotless Mind (2004).
La fel I’m Thinking of Ending Things (2020) este despre mintea omului. Cu tot ce înmagazinează, reține și întoarce. Cu modul său de a te minți transformând fiecare amintire, pe măsură ce trece timpul, și dându-i alt sens după pofta emoțiilor. Cu ale sale continue întrebări și căutări obositoare, epuizante. Mintea cu ale sale gânduri care sunt cel mai aproape de adevăr, după cum sugerează o replică a tinerei fete din film:
‘Sometimes the thought is closer to the truth, to reality, than an action. You can say anything, you can do anything, but you can’t fake a thought.’
Un cuplu de oameni normali (el – Jesse Plemons și ea – Jessie Buckley) pleacă la drum pentru a vizita pentru prima dată părinții lui. În timpul unor conversații despre sensul vieții, artă și alte subiecte care pot fi acoperite de doi indivizi la început de relație, ea se gândește că poate ar fi mai bine să o termine. Începe să devină nesigură cu privire la ceea înseamnă ei doi și ceea ce se întâmplă în jur.
Părinții (Toni Collette și David Thewlis) sunt aceste ființe aproape caricaturale care transformă o discuție la masă într-o situație stânjenitoare. Cam pe aici lucrurile încep să deraieze de la un fir narativ normal și să semene mai mult cu o lucrare a lui Charlie Kaufman.
Da, filmul, bazat pe cartea lui Iain Reid, o să vă pară ciudat… , dar ciudățenia asta specifică lui Kaufman e un mod extraodinar de creativ de a spune o poveste ce, până la un punct, poate părea banală. Mind twisting storytelling i-aș spune în lipsa unei expresii în limba română. După ce îl terminați, dacă aveți nevoie de răspunsuri, vă recomand review-ul The Guardian și comparația cu cartea făcută aici. Ambele linkuri conțin spoilere majore.
După I’m Thinking of Ending Things (2020), dacă ar fi să-l diagnosticăm, i-am pune lui Kaufman ștampila de anxios. Cam asta îți spun psihoterapeuții când le zici că mintea ta este ca un radio stricat, pe care nu-l poți da mai încet, nici opri.
Filmul este momentan în Top 10 popularitate pe Netflix în România și mă bucură foarte foarte tare această întâmplare. Nu cred că am mai văzut în top un film atât de bun și, în același timp, neconvențional. Nu, nu este un horror. Este cel mult inconfortabil, dar nu are nicio legătură cu un horror ori thriller.
